M-au chemat

Da. Neasteptat. M-au sunaaat! Maine particip la un interviu cu omuletii de la Scoala de Vara. Chiar nu imi vine sa cred, am avut un eseu total neinspirat. Am lasat descoperite muuulte puncte destul de semnificative, si despre care in mod normal as fi avut ceva de zis.. Nu stiu de ce. Poate ma urmareste si pe mine teama de tendinta asta din ultima vreme a romanului - de a incarca felia cat mai mult, dupa cum spune Catalin Sturza. Oricum, am fost superficiala in abordare. Da' se pare ca lor le-a placut. Acu' sa vedem daca trec de interviu. Vorbeam mai devreme cu o prietena, Zabi, o cunoasteti, si ii spuneam ca sunt maestra in a-mi taia singura craca de sub picioare :D Cam asa e. Asta e compozitia:

* Mesaj de intenţie

„Dragă cititorule,

Cum formularul de aplicare la SDV nu era prevăzut cu o rubrică „Menţiuni”, mă simt datoare să adaug aici câteva „avertizări” cu privire la ceea ce va urma în paginile de mai jos: sunt posesoarea unui stil prolix, dezlânat, nu am neapărat o structură în dezvoltarea unui eseu/manifest/discurs, ideile mele nu sunt fundamentate, nici argumentate solid, aşa cum s-a specificat în cerinţe, sunt putin vulgară pe alocuri, dar te asigur de cele mai bune intenţii si mă simt un candidat capabil, care o să aducă un aport real în „campania” menită să deştepte tineretul român!”

Pe bune,
Lavinia *

Instigare la cultură

„Dragi tovarăşi, lanurile au mai crescut, fabricile merg bine, la congresul nu-ştiu-care a fost ok, săptămâna trecută l-am pupat în fund pe omologul din nu-ştiu-ce republică bananieră...” - cam aşa sunau emisiunile TV dinainte de revoluţie. Nu se publica nimic dacă nu convenea partidului, oricât de inspirat era respectivul material, piesele de teatru erau puţine şi cenzurate până în pânzele albe, filmele - voite patriotice - de-a dreptul respingătoare şi ridicole, majoritatea.
Ca să nu mai spunem că dacă erai cumva „telectual”, erai „defect” din start şi te simţeai oarecum dator să te abţii de la a-i „instiga” pe ceilalţi la cultură.
De atunci, colţişorul din mintea românului, ăla de se ocupă cu dorinţa de a se culturaliza, a început să devină din ce în ce mai îngust, străin şi întunecat...

Anii au trecut, a venit revoluţia, a venit marea schimbare, care se pretindea a fi radicală. Numai căăă ... schema a rămas aceeaşi, împopoţonată pe alocuri cu trend-uri americăneşti, mascată de probleme noi şi istovitoare pentru minţile îndesate în şabloane preţ de atâtea decenii, precum gay parade, chestiunea xenofobiei, legalizarea drogurilor, etc., bombardată cu informaţie de bazar: ziare de scandal, reviste de modă, tabloide care surprind „staruri” în diverse ipostaze, show-uri TV în care protagoniştii sunt oameni de rând aflaţi în situaţii mai mult sau mai puţin comune. Iar pe deasupra tuturor domneşte... Măritul Internet! Care, după cum spune Benjamin Kunkel, promovează o formă acută de „promiscuitate semiotică”, prezintă non-valoarea ca pe o formă de valoare digerabilă de un public nu tocmai înzestrat din punct de vedere cognitiv.
# Studiu de caz: se tastează www.youtube.com, iar în caseta de căutare se scriu cuvintele „toma caragiu”. Se numără rezultatele. Se repetă operaţiunea, numai că se vor scrie cuvintele: „nikita otv”. Se compară rezultatele. Cel puţin patetic!
Dacă nu aţi înţeles esenţa, exemplul de mai sus doreşte să arate cum „cultura” de suburbie reuşeşte să degluteze tot mai mult teren, într-un mod virulent, fără drept de apel, facilitat de infrastructura mass-media, care este un instrument vulnerabil, dependent. Astfel, se creează un cerc vicios - oamenii vor circ, media vrea pâine... Are loc un troc ireversibil, care nu face decât să scufunde şi mai rău ultimul deget disperat al adevăratei culturi.

Din fericire, acest dezinteres oarecum involuntar, indus de circumstanţe, al românului vis-a-vis de cultura română nu prea „se poartă” pe afară - dacă noi nu o vrem, străinii încă o vor. Nici peste hotare situaţia nu este prea roz, dar valoarea culturii româneşti încă este apreciată la adevaratul ei calibru. Artiştii români sunt ceruţi de publicul internaţional în continuare, sunt recunoscuţi ca talente genuine şi, chiar dacă există o doză de pasivitate şi în cercurile „de afară”, cultura română reuşeşte totuşi să supravieţuiască onorabil, reuşeşte să menţină standardele cu care ne-a obişnuit de-atâtea veacuri şi cu care i-am obişnuit şi noi pe ceilalţi.
Din păcate, „afară” cultura românească nu este tocmai accesibilă omului de rând, ea circulă prin cercuri selecte, oarecum închise. Este considerată destul de exotică, şi nu tot omul o poate aprecia. Aşa că publicul de care se bucură este restrâns cantitativ.

Şi pentru că am punctat aspecte negative privind doar interesul publicului român şi aportul lui la încurajarea şi susţinerea actelor de cultură, ar trebui să evidenţiem şi ceea ce este deficitar din punctul de vedere al promovării culturii în România, cum ştie ea să se „vândă”, să atragă, să stârnească. Din păcate... Nu prea ştie. Se pare că până şi în „head quarters” apare această lipsă de interes, îşi fac loc neglijenţa, pasivitatea, lipsa de profesionalism (care poate fi tradusă şi prin lipsă de fonduri). Această ultimă afirmaţie nu are rol de sentinţă, nu generalizăm, nu depreciem efortul şi meritele unora care chiar îşi dedică existenţa acestui scop nobil - asta este doar impresia generală pe care o lasă diversele campanii de popularizare a culturii. Nu au avântul, vâna necesară. Sunt susţinute şi manevrate din culise de oameni în vârstă, care nu îşi mai aduc aminte cum simt generaţiile tinere, nu ştiu cum să atragă, să motiveze, să impulsioneze. Chiar dacă „instrumentele” nu au vârste venerabile, se simte izul unui stil vetust, care încearcă să domine. Este nevoie de oameni tineri care să preia controlul, să îşi lase imaginaţia să zboare către ce ar putea să facă să tenteze, pornind de la propriile nevoi şi gusturi. Probabil aceasta este diferenţa între situaţia artiştilor români la noi în ţară şi ce experimentează aceiaşi artişti peste hotare.
{Un exemplu din biografia personală: am fost surprinsă să văd cum în gara de la Nijmegen, un orăşel din Olanda, pe un panou publicitar foarte prietenos se găsea reclama unui vernisaj ce avea loc în săptămâna aceea. Atât de aproape, de personal, de accesibil! Am stat şi m-am gândit că în Gara de Nord, cea mai mare staţie feroviară din ţară şi gara principală a Capitalei, nu vezi decât reclame cu KFC şi Doncafe. Afişele cu „Spărgătorul de Nuci” zac pe gardul metalic de vis-a-vis de „Spicul”, Orhideea, unde e un şantier... Deci în cel mai bun caz clasa muncitoare să fie informată, dar nu cred că se sensibilizează la vederea lor. Da, ăsta e un mare minus, faptul că trebuie să cauţi bine şi să ştii ce cauţi.
Alt exemplu. Săptămâna aceasta am fost la filmele care s-au jucat la TIFF şi care se joacă şi în Bucureşti, la Muzeul Tăranului Român (şi la sala Elvira Popescu), dar nu am observat afişul palid, pus într-un colţ de geam al gheretei portarului, cu „Povestitorii de la Şosea”, care îi avea ca invitaţi pe doi mari scriitori contemporani, Florin Lăzărescu şi Lucian Dan Teodorovici. Din întâmplare, am dat de un articol pe tema asta pe blog-ul lui Cătălin Sturza (uite-o bilă albă pentru net!). L-am văzut în timp util şi am reuşit astfel să particip.}

O continuare firească a acestei „instigări” care s-a desfăşurat destul de paşnic până acum ar fi îndemnul la a mai deschide o carte, la a mai asculta o melodie de bun gust, la a merge la un muzeu, la planetariu, la a viziona un film, o piesă de teatru sau, de ce nu?, un balet, o operetă. Faptul că în prezent cultura nu ştie să invite nu este o scuză pentru abrutizarea care ia proporţii de câteva decenii încoace, este doar un factor. Suntem datori să încercăm, suntem datori să cercetăm mai departe de ceea ce este foarte accesibil, suntem datori să promovăm ceea ce cunoaştem unor persoane care nu au acces sau timp sau tragere de inima, sau nici una dintre ele, suntem datori să gustăm puţin din cultura temeinică românească şi mondială de soi, pritocită şi înnobilată cu trecerea timpului, să lăsăm să iasă la suprafaţă, să ia o gură de aer, fiinţa superioară din noi, a cărei calitate preponderentă este curiozitatea, setea de a cunoaşte. Cui suntem datori? Nouă, nouă ne suntem datori, nouă, românilor, care, după cum am mai spus, am fost binecuvântaţi cu o zestre culturală impresionantă, am reuşit să ne creem o imagine mai mult decât convenabilă din acest punct de vedere, am jucat un rol important în Europa pe acest plan, de-a lungul secolelor. Şi dacă argumentul patriotic nu este destul de motivant, putem să abordăm problema din alt unghi - cultura înseamnă libertate, libertatea de a alege între a te servi din ceva la îndemână, menit, poate, să manipuleze sau a da la o parte superficialul şi a căuta mai în adâncimi, spre a găsi ceva care să te ajute sa îţi formezi un sistem de valori sănătos, să te desăvârşeşti. A nu se înţelege prin aceasta că doar ceea ce este clasic, vechi, este valid, că azi nu se mai „produce” cultură! Nu! Doar că în prezent cultura care nu a ajuns la maturitate ia forme nebănuite, trebuie urmărită, hărţuită, se ascunde oarecum în tumultul de informaţie generată cu atâta rapiditate. Linia dintre valoare şi fals bine cosmetizat devine foarte difuză, sunt uşor de confundat mediocritatea şi diletantismul cu o formă mai palidă de cultură, subtilă, voalată. Pentru a putea face diferenţa între cele două modele sunt necesare nişte temelii, nişte repere solide.

Propuneri? Ar fi multe, începand cu stimularea publicului - distribuirea de materiale gratuite în şcoli/universităţi, organizarea de spectacole la fel de gratuite în locurile cele mai populate (şcoli/universităţi, pieţe, intrari la metrou, etc.), o mai mare implicare a bugetului de stat în finanţarea campaniilor culturale, promovarea mai cu zel a evenimentelor cu adevărat importante, etc. Bineînţeles, hăţurile ar trebui să fie ţinute de către tineri capabili, implicaţi, verticali, care sa schimbe complet perspectiva cu care ne-a obişnuit publicitatea de până acum.
Şanse reale de succes? Iarăşi multe. Văzând şi făcând. Sau făcând şi văzând.