Abracadabra!

Si camera mea e o sfera tapisata cu catifea rosie, iar eu stau intr-un scaun bizar de sticla. Si totul e pace, aud susurand o melodie dulce pe fundal, venita parca dintr-o alta dimensiune. Am si un ceas in dreapta mea, care-mi imprima timpul in minte. Nu il vad, stiu ca e acolo doar. In fata am un scrin in care pastrez diverse obiecte - dau de o tabachera veche, din argint innegrit de vreme. Miroase a tutun si scortisoara. Nu sunt tocmai multumita. Mai caut, ridic un morman de hartii puse in dezordine, si sub ele gasesc un ghiocel atat de fraged, abia cules; poarta, inca, un strop de apa care a fost un fulg de zapada acum cateva clipe... Dar ce sa fac cu ghiocelul? Nu ma pot opri din cautare, stiu ca am nevoie de altceva, nu stiu ce, dar sunt sigura ca atunci cand voi gasi o sa simt. Am gasit o sticluta de parfum, goala, dar care inchide in ea magia a mii de stele si de flori; asa miroase, a praf astral si a petale crude, zdrobite si secate. Pacat.. De ce e goala? Nu ma ajuta. Curand, gasesc o harta; are un semn in centru, coordonate, dar la ce imi foloseste daca nu stiu ce caut? O dau la o parte, scot o calimara de cristal. Scanteiaza. As putea sa imi impodobesc incaperea mea sferica, numai ca nu prea isi are locul. Ma tem sa nu imi eclipseze scaunul de sticla. Cred ca am ajuns la capat. Nu mai e nimic. Pun totul la loc, in ordine, dar cand ma pregatesc sa inchid sertarul, vad intr-un colt, cuminte, un cilindru subtirel si elastic, dintr-un material necunoscut mie, lucios.. Scepticii ar spune ca arata fix ca un bat. Dar mie imi trezeste instantaneu un interes acut. Il ridic si sfichiuiesc aerul. Nu stiu la ce mi-ar folosi, dar ma multumeste cel mai mult. Aproape ca pot sa inchid scrinul. De fapt, asta si fac. Nu imi mai trebuie altceva. Curand, ma sageteaza o idee aiurea.. Dar nu, nu poate fi! Oare chiar sa.. Exista asa ceva? Poate fi o bagheta magica? De ce nu? Sau, ce pierd daca incerc sa ma lamuresc? Imi doresc sa am mai multa lumina, as vrea sa vad soarele, intind bagheta instinctiv spre dreapta, apoi imi dau seama ca acolo e locul ceasului, batranul meu ceas, fara de care nu as putea tine sirul orelor. Si daca bagheta vrea ceva in schimb? Da, da, sunt sigura, asa era in "Cenusareasa", bagheta nu crea lucruri din neant, preschimba ceva in altceva. Asa ca inghit in sec si ma pregatesc sa ma despart de ceasul meu - intind bagheta intr-acolo si rostesc cu jumatate de gura: "As vrea sa intre soarele si la mine in camaruta". Dar.. nimic. Nu se intampla nimic. Poate nu m-a auzit! Am spus destul de incet, e drept. Mai incerc o data. Imi dreg glasul si spun: "Da-mi, te rog, soare in schimbul ceasului meu vechi". La fel. Nimic. Incep sa ma treaca fiorii - daca nici a treia oara nu merge, sigur ce am gasit eu nu este o bagheta magica. De data asta sunt pregatita sa renunt la prietenul meu, ceasul. Daca am soare, la ce imi mai trebuie mie ceas? Aproape ca il detest ca nu e destul de valoros... Nu stiu de ce am indoiala asta, doar se pot face calesti din dovleci! Dar poate cer prea mult... Vreau Soarele. Da, asta e, urlu cu o ultima speranta: "Vreau Soaaareee!!!". Tacere. Camera mea incepe sa se clatine, muzica se opreste si un zgomot greu, care creste treptat, ii ia locul. E un fel de tunet care se aude tot mai tare.. Pana cand in dreapta mea se deschide o fanta prin care trece un abur auriu... Astea probabil sunt razele soarelui, despre care eu am citit numai in carti. Stranut. Sunt vie! Bagheta mea chiar este magica! Sa vedem, ce imi mai doresc? Oare am voie un numar limitat de dorinte? Las gandurile astea marunte - menite sa imi strice incantarea - deoparte, si ma duc sa vad Soarele mai de aproape. Dar cum ma apropii de fanta nascuta din magie ma simt rapusa de atata lumina. Nu pot sa vad mai departe de marginile deschiderii, e o lumina mult prea alba pentru ochii mei obisnuiti sa distinga in obscur. Curand, incep sa ma acomodez cu noua mea fereastra si sa ma pot apropia mai mult. Dar dincolo de ea nu vad nimic. E doar lumina. E un gol alb, in asteptare. As vrea sa vad copaci! Am auzit eu ca sunt minunati, ca in ei locuiesc pasarile care canta... Canta viu, fac aerul si sufletul sa vibreze, nu ca melodia asta blajina pe care abia o aud. Dar trebuie sa ma gandesc bine, ca nu o sa pot crea din lumina de afara decat un lucru. Sau, cum fac? A, stiu! Arunc o foaie de hartie pe fereastra si in zborul ei o tintesc cu bagheta si strig hotarat: "Vreau pomi cu pasari si tot ce mai trebuie!" Aud un suierat de vant si mii de fosnete, apoi in fata ferestrei mele se ridica inalti si verzi zeci de copaci. Incep sa aud cantece minunate, stridente, care imi fac inima sa palpite; ma trec valuri de caldura si rad fara sa imi dau seama. Cred ca e prima data cand rad... Ce pot sa vreau mai mult? Ah, stiu ce, as vrea sa vad oameni, sa vad copii care alearga, masini care merg, strazi care serpuiesc printre copaci... Incep sa arunc cu tot ce imi pica in mana si dirijez cu bagheta prin aer, strigand: "Vreau.. Vreau... Vreau..." Cand totul e gata ma cuprinde tristetea. Caci eu nu am sa pot decat sa ma uit de pe fereastra la lumea asta minunata.

CONTINUAREA I:
Mi-au mai ramas doar tabachera, ghiocelul, si harta din toate obiectele pe care nu am stiut sa le pretuiesc. Stiam ca voi ajunge aici. Trebuia sa fiu mai atenta! Cad pe ganduri. Trebuie sa meditez profund la urmatorii mei pasi. Ma gandesc ca tot ceea ce nu se potriveste e camera in care stau. Asta imi intuneca sufletul. Ah! Am citit atatea carti despre camere frumoase, luminoase, cu pereti, cu tablouri.. Dar tot in carti am citit si despre cat de liber esti cand stai intr-o camera care nu iti apartine, in care vii si din care pleci cu mainile in buzunar. Asa ca intind bagheta undeva, in gol si strig: "As vrea.. Sa locuiesc intr-o camera de camin!" Brusc, tapiseria sangerie incepe parca sa infloreasca, se deschide, devine alba! Din pereti iau nastere dulapuri, paturi, mese, scaune, deasemenea deschise la culoare. Treaba asta ma binedispune. Ah! Acum am usa! Si nici macar nu am cerut-o! Dar inca nu sunt gata sa ies afara. Mai am trei obiecte, inca. Poate daca le preschimb, reusesc sa ma apropii mai mult de lumea asta noua. Da, stiu ce vreau. Vreau sa insemn si eu ceva, vreau sa fac ceva, vreau sa studiez, sunt studenta! Ii ordon baghetei sa imi faca un orar nou-nout din harta cea veche si misterioasa. Dorinta mea se indeplineste, pe peretele alb din stanga mea vad un orar pe care scrie ETTI - anul IV, sem. II. Deocamdata nu inteleg mare lucru, dar sunt sigura ca atunci cand voi iesi din casa, o sa intreb pe un trecator si o sa imi spuna el ce inseamna. Asa am citit eu ca fac oamenii - cand se afla intr-un impas, se duc si intreaba pe alti oameni. Din tabachera ma gandesc sa imi fac un laptop. DELL. Rosu, in amintirea vechii odai. Iar ghiocelul poate foarte bine sa fie o lacusta, pe care sa o prind intr-o buna zi sub o cana si sa nu ii mai dau drumul...

CONTINUAREA a II-a:
Dar stai! Nu am ajuns inca la capat. Mai am calimara de cristal si harta. Daca o sa fiu chibzuita, o sa stiu ce sa fac cu ele, o sa imi placa iar lumea, o sa fiu vesela, o sa rad din nou! Da, stiu! O sa imi fac o scara. O scara luuunga de la fereastra mea pana jos, in mijlocul oamenilor. Arunc intai calimara, sa nu imi mai complexeze scaunul de sticla. Nu! Nu se poate! A cazut pe asfalt si s-a spart in mii de bucati! Nu mi-am dat seama ca sunt atat de aproape... Incerc sa pacalesc bagheta, dar nu merge - cioburile raman inerte, bagheta nu mai poate face nimic din ele. Ultima incercare - arunc harta, reusesc sa o preschimb din zbor, am scara! Am scara mult-dorita, acum pot sa cobor sa vad cum este printre oameni! Incerc sa ies pe geam, dar picoarele mele refuza. Nu pot, nu stiu, mi-e FRICA. Ce straniu! Nu am mai simtit asa ceva pana acum.. Ah! Cat de necugetata am fost! Trebuia sa imi fi facut o usa. Da, o usa, nu o scara! Acum.. Nu mi-a mai ramas nimic de facut decat sa ma uit de aici de sus, pentru eternitate, la lumea ce isi petrece clipele de infinite ori mai frumos decat mine! Cad iar pe ganduri.. In minte-mi incolteste o idee. Da, nu imi e greu sa renunt la scaun, doar o sa fiu un om liber, o sa merg toata ziua, o sa colind strazi si parcuri si paduri, o sa ma plimb cu oamenii, o sa alerg cu copiii. Nici nu o sa mai am timp sa stau pe scaun! Ma ridic de pe el si-i poruncesc din suflet baghetei sa imi dea o usa! Cat ai clipi, apare usa incrustata in burta sferei; ma napustesc asupra ei, trag cu disperare de clanta, inca o clipa si o sa fiu cea mai fericita! Dar.. Usa nu se deschide. Se incapataneaza sa taca. Raman uimita, nu stiu unde am gresit. Apoi imi dau seama ca pur si simplu am nevoie de o cheie. Am citit de multe ori ca oamenii isi incuie usile cu chei. Pacat! Era ultima mea incercare. Sau.. Dar nu! Nu as indrazni... Sa fac eu asta? Altceva nu mai am ce. La ce bun sa raman aici sus, cu scrinul meu, daca nu pot sa ma bucur de ce am creat? Sa am si usa, sa bat in ea de pe dinauntru si sa nu imi poata deschide nimeni. Da, o sa sacrific scrinul. Prind bagheta intre doua degete, imi adun gandurile si formulez: "As vrea o cheie, sa pot sa fiu libera ca oamenii si pasarile de afara!" Totul tace. S-a oprit. Pasarile nu mai canta. Deodata, aud un zgomot asurzitor, insotit de un cutremur.. Camera mea se despica in doua, ca o coaja goala de portocala. O lumina orbitoare da navala, imi pun mainile la ochii care ma sfredelesc pana in fundul capului, ca doua piroane incinse. Ma doare tot trupul, simt o caldura uriasa cum ma cuprinde, sunt flacari! Ma dor urechile cumplit, simt cum se conecteaza intre ele printr-un fir de durere insuportabila ce imi traverseaza craniul; aproape ca dansez in mijlocul focului, imi arde carnea atat de tare! Nu mai stiu unde sa imi tin picioarele, pe jos e foarte fierbinte, ma zbat arzand de vie, dau sa fug, incepe sa se surpe podeaua de sub mine, totul se clatina si nu mai stiu cum de imi tin echilibrul.. Cad, ma izbesc de cioturi dure. Flacarile musca din mine si mi-e sete, mi-e o sete groaznica...

Ma trezesc buimaca, in patul meu din camin. Toate's la locul lor. Dau, totusi, draperia la o parte si vad soseaua Panduri. Doamne, ce cosmar am avut!