Welcome back, Lavi!

Bine am revenit la blogul meu care, stupoare! Inca se tine pe baricade... Dupa aproape doi ani, imi urez o intrare calduroasa si prolifica precum primavara care incepe timid, dar promite!

Constat cu indignare ca m-am aplatizat rau in ultimul ... bienal, sa-i zic? Am rasfoit putin prin iuresul de cuvinte pe care le aruncam de-a valma aicea, pe hartia virtuala, si-mi pare rau ca mi-am pierdut hotararea, dom'le! Si nici chibzuinta n-am castigat-o, zic eu :( Asa ca revin cu prea putine vesti, doar una mare si importanta, desi aparent e mica si in scutece :D Il cheama Aaron si a deschis ochisorii pe 27 ianuarie, iarna asta.

Sooo... Ma pun pe daramat milestone-uri!!!

M-au chemat

Da. Neasteptat. M-au sunaaat! Maine particip la un interviu cu omuletii de la Scoala de Vara. Chiar nu imi vine sa cred, am avut un eseu total neinspirat. Am lasat descoperite muuulte puncte destul de semnificative, si despre care in mod normal as fi avut ceva de zis.. Nu stiu de ce. Poate ma urmareste si pe mine teama de tendinta asta din ultima vreme a romanului - de a incarca felia cat mai mult, dupa cum spune Catalin Sturza. Oricum, am fost superficiala in abordare. Da' se pare ca lor le-a placut. Acu' sa vedem daca trec de interviu. Vorbeam mai devreme cu o prietena, Zabi, o cunoasteti, si ii spuneam ca sunt maestra in a-mi taia singura craca de sub picioare :D Cam asa e. Asta e compozitia:

* Mesaj de intenţie

„Dragă cititorule,

Cum formularul de aplicare la SDV nu era prevăzut cu o rubrică „Menţiuni”, mă simt datoare să adaug aici câteva „avertizări” cu privire la ceea ce va urma în paginile de mai jos: sunt posesoarea unui stil prolix, dezlânat, nu am neapărat o structură în dezvoltarea unui eseu/manifest/discurs, ideile mele nu sunt fundamentate, nici argumentate solid, aşa cum s-a specificat în cerinţe, sunt putin vulgară pe alocuri, dar te asigur de cele mai bune intenţii si mă simt un candidat capabil, care o să aducă un aport real în „campania” menită să deştepte tineretul român!”

Pe bune,
Lavinia *

Instigare la cultură

„Dragi tovarăşi, lanurile au mai crescut, fabricile merg bine, la congresul nu-ştiu-care a fost ok, săptămâna trecută l-am pupat în fund pe omologul din nu-ştiu-ce republică bananieră...” - cam aşa sunau emisiunile TV dinainte de revoluţie. Nu se publica nimic dacă nu convenea partidului, oricât de inspirat era respectivul material, piesele de teatru erau puţine şi cenzurate până în pânzele albe, filmele - voite patriotice - de-a dreptul respingătoare şi ridicole, majoritatea.
Ca să nu mai spunem că dacă erai cumva „telectual”, erai „defect” din start şi te simţeai oarecum dator să te abţii de la a-i „instiga” pe ceilalţi la cultură.
De atunci, colţişorul din mintea românului, ăla de se ocupă cu dorinţa de a se culturaliza, a început să devină din ce în ce mai îngust, străin şi întunecat...

Anii au trecut, a venit revoluţia, a venit marea schimbare, care se pretindea a fi radicală. Numai căăă ... schema a rămas aceeaşi, împopoţonată pe alocuri cu trend-uri americăneşti, mascată de probleme noi şi istovitoare pentru minţile îndesate în şabloane preţ de atâtea decenii, precum gay parade, chestiunea xenofobiei, legalizarea drogurilor, etc., bombardată cu informaţie de bazar: ziare de scandal, reviste de modă, tabloide care surprind „staruri” în diverse ipostaze, show-uri TV în care protagoniştii sunt oameni de rând aflaţi în situaţii mai mult sau mai puţin comune. Iar pe deasupra tuturor domneşte... Măritul Internet! Care, după cum spune Benjamin Kunkel, promovează o formă acută de „promiscuitate semiotică”, prezintă non-valoarea ca pe o formă de valoare digerabilă de un public nu tocmai înzestrat din punct de vedere cognitiv.
# Studiu de caz: se tastează www.youtube.com, iar în caseta de căutare se scriu cuvintele „toma caragiu”. Se numără rezultatele. Se repetă operaţiunea, numai că se vor scrie cuvintele: „nikita otv”. Se compară rezultatele. Cel puţin patetic!
Dacă nu aţi înţeles esenţa, exemplul de mai sus doreşte să arate cum „cultura” de suburbie reuşeşte să degluteze tot mai mult teren, într-un mod virulent, fără drept de apel, facilitat de infrastructura mass-media, care este un instrument vulnerabil, dependent. Astfel, se creează un cerc vicios - oamenii vor circ, media vrea pâine... Are loc un troc ireversibil, care nu face decât să scufunde şi mai rău ultimul deget disperat al adevăratei culturi.

Din fericire, acest dezinteres oarecum involuntar, indus de circumstanţe, al românului vis-a-vis de cultura română nu prea „se poartă” pe afară - dacă noi nu o vrem, străinii încă o vor. Nici peste hotare situaţia nu este prea roz, dar valoarea culturii româneşti încă este apreciată la adevaratul ei calibru. Artiştii români sunt ceruţi de publicul internaţional în continuare, sunt recunoscuţi ca talente genuine şi, chiar dacă există o doză de pasivitate şi în cercurile „de afară”, cultura română reuşeşte totuşi să supravieţuiască onorabil, reuşeşte să menţină standardele cu care ne-a obişnuit de-atâtea veacuri şi cu care i-am obişnuit şi noi pe ceilalţi.
Din păcate, „afară” cultura românească nu este tocmai accesibilă omului de rând, ea circulă prin cercuri selecte, oarecum închise. Este considerată destul de exotică, şi nu tot omul o poate aprecia. Aşa că publicul de care se bucură este restrâns cantitativ.

Şi pentru că am punctat aspecte negative privind doar interesul publicului român şi aportul lui la încurajarea şi susţinerea actelor de cultură, ar trebui să evidenţiem şi ceea ce este deficitar din punctul de vedere al promovării culturii în România, cum ştie ea să se „vândă”, să atragă, să stârnească. Din păcate... Nu prea ştie. Se pare că până şi în „head quarters” apare această lipsă de interes, îşi fac loc neglijenţa, pasivitatea, lipsa de profesionalism (care poate fi tradusă şi prin lipsă de fonduri). Această ultimă afirmaţie nu are rol de sentinţă, nu generalizăm, nu depreciem efortul şi meritele unora care chiar îşi dedică existenţa acestui scop nobil - asta este doar impresia generală pe care o lasă diversele campanii de popularizare a culturii. Nu au avântul, vâna necesară. Sunt susţinute şi manevrate din culise de oameni în vârstă, care nu îşi mai aduc aminte cum simt generaţiile tinere, nu ştiu cum să atragă, să motiveze, să impulsioneze. Chiar dacă „instrumentele” nu au vârste venerabile, se simte izul unui stil vetust, care încearcă să domine. Este nevoie de oameni tineri care să preia controlul, să îşi lase imaginaţia să zboare către ce ar putea să facă să tenteze, pornind de la propriile nevoi şi gusturi. Probabil aceasta este diferenţa între situaţia artiştilor români la noi în ţară şi ce experimentează aceiaşi artişti peste hotare.
{Un exemplu din biografia personală: am fost surprinsă să văd cum în gara de la Nijmegen, un orăşel din Olanda, pe un panou publicitar foarte prietenos se găsea reclama unui vernisaj ce avea loc în săptămâna aceea. Atât de aproape, de personal, de accesibil! Am stat şi m-am gândit că în Gara de Nord, cea mai mare staţie feroviară din ţară şi gara principală a Capitalei, nu vezi decât reclame cu KFC şi Doncafe. Afişele cu „Spărgătorul de Nuci” zac pe gardul metalic de vis-a-vis de „Spicul”, Orhideea, unde e un şantier... Deci în cel mai bun caz clasa muncitoare să fie informată, dar nu cred că se sensibilizează la vederea lor. Da, ăsta e un mare minus, faptul că trebuie să cauţi bine şi să ştii ce cauţi.
Alt exemplu. Săptămâna aceasta am fost la filmele care s-au jucat la TIFF şi care se joacă şi în Bucureşti, la Muzeul Tăranului Român (şi la sala Elvira Popescu), dar nu am observat afişul palid, pus într-un colţ de geam al gheretei portarului, cu „Povestitorii de la Şosea”, care îi avea ca invitaţi pe doi mari scriitori contemporani, Florin Lăzărescu şi Lucian Dan Teodorovici. Din întâmplare, am dat de un articol pe tema asta pe blog-ul lui Cătălin Sturza (uite-o bilă albă pentru net!). L-am văzut în timp util şi am reuşit astfel să particip.}

O continuare firească a acestei „instigări” care s-a desfăşurat destul de paşnic până acum ar fi îndemnul la a mai deschide o carte, la a mai asculta o melodie de bun gust, la a merge la un muzeu, la planetariu, la a viziona un film, o piesă de teatru sau, de ce nu?, un balet, o operetă. Faptul că în prezent cultura nu ştie să invite nu este o scuză pentru abrutizarea care ia proporţii de câteva decenii încoace, este doar un factor. Suntem datori să încercăm, suntem datori să cercetăm mai departe de ceea ce este foarte accesibil, suntem datori să promovăm ceea ce cunoaştem unor persoane care nu au acces sau timp sau tragere de inima, sau nici una dintre ele, suntem datori să gustăm puţin din cultura temeinică românească şi mondială de soi, pritocită şi înnobilată cu trecerea timpului, să lăsăm să iasă la suprafaţă, să ia o gură de aer, fiinţa superioară din noi, a cărei calitate preponderentă este curiozitatea, setea de a cunoaşte. Cui suntem datori? Nouă, nouă ne suntem datori, nouă, românilor, care, după cum am mai spus, am fost binecuvântaţi cu o zestre culturală impresionantă, am reuşit să ne creem o imagine mai mult decât convenabilă din acest punct de vedere, am jucat un rol important în Europa pe acest plan, de-a lungul secolelor. Şi dacă argumentul patriotic nu este destul de motivant, putem să abordăm problema din alt unghi - cultura înseamnă libertate, libertatea de a alege între a te servi din ceva la îndemână, menit, poate, să manipuleze sau a da la o parte superficialul şi a căuta mai în adâncimi, spre a găsi ceva care să te ajute sa îţi formezi un sistem de valori sănătos, să te desăvârşeşti. A nu se înţelege prin aceasta că doar ceea ce este clasic, vechi, este valid, că azi nu se mai „produce” cultură! Nu! Doar că în prezent cultura care nu a ajuns la maturitate ia forme nebănuite, trebuie urmărită, hărţuită, se ascunde oarecum în tumultul de informaţie generată cu atâta rapiditate. Linia dintre valoare şi fals bine cosmetizat devine foarte difuză, sunt uşor de confundat mediocritatea şi diletantismul cu o formă mai palidă de cultură, subtilă, voalată. Pentru a putea face diferenţa între cele două modele sunt necesare nişte temelii, nişte repere solide.

Propuneri? Ar fi multe, începand cu stimularea publicului - distribuirea de materiale gratuite în şcoli/universităţi, organizarea de spectacole la fel de gratuite în locurile cele mai populate (şcoli/universităţi, pieţe, intrari la metrou, etc.), o mai mare implicare a bugetului de stat în finanţarea campaniilor culturale, promovarea mai cu zel a evenimentelor cu adevărat importante, etc. Bineînţeles, hăţurile ar trebui să fie ţinute de către tineri capabili, implicaţi, verticali, care sa schimbe complet perspectiva cu care ne-a obişnuit publicitatea de până acum.
Şanse reale de succes? Iarăşi multe. Văzând şi făcând. Sau făcând şi văzând.

Abracadabra!

Si camera mea e o sfera tapisata cu catifea rosie, iar eu stau intr-un scaun bizar de sticla. Si totul e pace, aud susurand o melodie dulce pe fundal, venita parca dintr-o alta dimensiune. Am si un ceas in dreapta mea, care-mi imprima timpul in minte. Nu il vad, stiu ca e acolo doar. In fata am un scrin in care pastrez diverse obiecte - dau de o tabachera veche, din argint innegrit de vreme. Miroase a tutun si scortisoara. Nu sunt tocmai multumita. Mai caut, ridic un morman de hartii puse in dezordine, si sub ele gasesc un ghiocel atat de fraged, abia cules; poarta, inca, un strop de apa care a fost un fulg de zapada acum cateva clipe... Dar ce sa fac cu ghiocelul? Nu ma pot opri din cautare, stiu ca am nevoie de altceva, nu stiu ce, dar sunt sigura ca atunci cand voi gasi o sa simt. Am gasit o sticluta de parfum, goala, dar care inchide in ea magia a mii de stele si de flori; asa miroase, a praf astral si a petale crude, zdrobite si secate. Pacat.. De ce e goala? Nu ma ajuta. Curand, gasesc o harta; are un semn in centru, coordonate, dar la ce imi foloseste daca nu stiu ce caut? O dau la o parte, scot o calimara de cristal. Scanteiaza. As putea sa imi impodobesc incaperea mea sferica, numai ca nu prea isi are locul. Ma tem sa nu imi eclipseze scaunul de sticla. Cred ca am ajuns la capat. Nu mai e nimic. Pun totul la loc, in ordine, dar cand ma pregatesc sa inchid sertarul, vad intr-un colt, cuminte, un cilindru subtirel si elastic, dintr-un material necunoscut mie, lucios.. Scepticii ar spune ca arata fix ca un bat. Dar mie imi trezeste instantaneu un interes acut. Il ridic si sfichiuiesc aerul. Nu stiu la ce mi-ar folosi, dar ma multumeste cel mai mult. Aproape ca pot sa inchid scrinul. De fapt, asta si fac. Nu imi mai trebuie altceva. Curand, ma sageteaza o idee aiurea.. Dar nu, nu poate fi! Oare chiar sa.. Exista asa ceva? Poate fi o bagheta magica? De ce nu? Sau, ce pierd daca incerc sa ma lamuresc? Imi doresc sa am mai multa lumina, as vrea sa vad soarele, intind bagheta instinctiv spre dreapta, apoi imi dau seama ca acolo e locul ceasului, batranul meu ceas, fara de care nu as putea tine sirul orelor. Si daca bagheta vrea ceva in schimb? Da, da, sunt sigura, asa era in "Cenusareasa", bagheta nu crea lucruri din neant, preschimba ceva in altceva. Asa ca inghit in sec si ma pregatesc sa ma despart de ceasul meu - intind bagheta intr-acolo si rostesc cu jumatate de gura: "As vrea sa intre soarele si la mine in camaruta". Dar.. nimic. Nu se intampla nimic. Poate nu m-a auzit! Am spus destul de incet, e drept. Mai incerc o data. Imi dreg glasul si spun: "Da-mi, te rog, soare in schimbul ceasului meu vechi". La fel. Nimic. Incep sa ma treaca fiorii - daca nici a treia oara nu merge, sigur ce am gasit eu nu este o bagheta magica. De data asta sunt pregatita sa renunt la prietenul meu, ceasul. Daca am soare, la ce imi mai trebuie mie ceas? Aproape ca il detest ca nu e destul de valoros... Nu stiu de ce am indoiala asta, doar se pot face calesti din dovleci! Dar poate cer prea mult... Vreau Soarele. Da, asta e, urlu cu o ultima speranta: "Vreau Soaaareee!!!". Tacere. Camera mea incepe sa se clatine, muzica se opreste si un zgomot greu, care creste treptat, ii ia locul. E un fel de tunet care se aude tot mai tare.. Pana cand in dreapta mea se deschide o fanta prin care trece un abur auriu... Astea probabil sunt razele soarelui, despre care eu am citit numai in carti. Stranut. Sunt vie! Bagheta mea chiar este magica! Sa vedem, ce imi mai doresc? Oare am voie un numar limitat de dorinte? Las gandurile astea marunte - menite sa imi strice incantarea - deoparte, si ma duc sa vad Soarele mai de aproape. Dar cum ma apropii de fanta nascuta din magie ma simt rapusa de atata lumina. Nu pot sa vad mai departe de marginile deschiderii, e o lumina mult prea alba pentru ochii mei obisnuiti sa distinga in obscur. Curand, incep sa ma acomodez cu noua mea fereastra si sa ma pot apropia mai mult. Dar dincolo de ea nu vad nimic. E doar lumina. E un gol alb, in asteptare. As vrea sa vad copaci! Am auzit eu ca sunt minunati, ca in ei locuiesc pasarile care canta... Canta viu, fac aerul si sufletul sa vibreze, nu ca melodia asta blajina pe care abia o aud. Dar trebuie sa ma gandesc bine, ca nu o sa pot crea din lumina de afara decat un lucru. Sau, cum fac? A, stiu! Arunc o foaie de hartie pe fereastra si in zborul ei o tintesc cu bagheta si strig hotarat: "Vreau pomi cu pasari si tot ce mai trebuie!" Aud un suierat de vant si mii de fosnete, apoi in fata ferestrei mele se ridica inalti si verzi zeci de copaci. Incep sa aud cantece minunate, stridente, care imi fac inima sa palpite; ma trec valuri de caldura si rad fara sa imi dau seama. Cred ca e prima data cand rad... Ce pot sa vreau mai mult? Ah, stiu ce, as vrea sa vad oameni, sa vad copii care alearga, masini care merg, strazi care serpuiesc printre copaci... Incep sa arunc cu tot ce imi pica in mana si dirijez cu bagheta prin aer, strigand: "Vreau.. Vreau... Vreau..." Cand totul e gata ma cuprinde tristetea. Caci eu nu am sa pot decat sa ma uit de pe fereastra la lumea asta minunata.

CONTINUAREA I:
Mi-au mai ramas doar tabachera, ghiocelul, si harta din toate obiectele pe care nu am stiut sa le pretuiesc. Stiam ca voi ajunge aici. Trebuia sa fiu mai atenta! Cad pe ganduri. Trebuie sa meditez profund la urmatorii mei pasi. Ma gandesc ca tot ceea ce nu se potriveste e camera in care stau. Asta imi intuneca sufletul. Ah! Am citit atatea carti despre camere frumoase, luminoase, cu pereti, cu tablouri.. Dar tot in carti am citit si despre cat de liber esti cand stai intr-o camera care nu iti apartine, in care vii si din care pleci cu mainile in buzunar. Asa ca intind bagheta undeva, in gol si strig: "As vrea.. Sa locuiesc intr-o camera de camin!" Brusc, tapiseria sangerie incepe parca sa infloreasca, se deschide, devine alba! Din pereti iau nastere dulapuri, paturi, mese, scaune, deasemenea deschise la culoare. Treaba asta ma binedispune. Ah! Acum am usa! Si nici macar nu am cerut-o! Dar inca nu sunt gata sa ies afara. Mai am trei obiecte, inca. Poate daca le preschimb, reusesc sa ma apropii mai mult de lumea asta noua. Da, stiu ce vreau. Vreau sa insemn si eu ceva, vreau sa fac ceva, vreau sa studiez, sunt studenta! Ii ordon baghetei sa imi faca un orar nou-nout din harta cea veche si misterioasa. Dorinta mea se indeplineste, pe peretele alb din stanga mea vad un orar pe care scrie ETTI - anul IV, sem. II. Deocamdata nu inteleg mare lucru, dar sunt sigura ca atunci cand voi iesi din casa, o sa intreb pe un trecator si o sa imi spuna el ce inseamna. Asa am citit eu ca fac oamenii - cand se afla intr-un impas, se duc si intreaba pe alti oameni. Din tabachera ma gandesc sa imi fac un laptop. DELL. Rosu, in amintirea vechii odai. Iar ghiocelul poate foarte bine sa fie o lacusta, pe care sa o prind intr-o buna zi sub o cana si sa nu ii mai dau drumul...

CONTINUAREA a II-a:
Dar stai! Nu am ajuns inca la capat. Mai am calimara de cristal si harta. Daca o sa fiu chibzuita, o sa stiu ce sa fac cu ele, o sa imi placa iar lumea, o sa fiu vesela, o sa rad din nou! Da, stiu! O sa imi fac o scara. O scara luuunga de la fereastra mea pana jos, in mijlocul oamenilor. Arunc intai calimara, sa nu imi mai complexeze scaunul de sticla. Nu! Nu se poate! A cazut pe asfalt si s-a spart in mii de bucati! Nu mi-am dat seama ca sunt atat de aproape... Incerc sa pacalesc bagheta, dar nu merge - cioburile raman inerte, bagheta nu mai poate face nimic din ele. Ultima incercare - arunc harta, reusesc sa o preschimb din zbor, am scara! Am scara mult-dorita, acum pot sa cobor sa vad cum este printre oameni! Incerc sa ies pe geam, dar picoarele mele refuza. Nu pot, nu stiu, mi-e FRICA. Ce straniu! Nu am mai simtit asa ceva pana acum.. Ah! Cat de necugetata am fost! Trebuia sa imi fi facut o usa. Da, o usa, nu o scara! Acum.. Nu mi-a mai ramas nimic de facut decat sa ma uit de aici de sus, pentru eternitate, la lumea ce isi petrece clipele de infinite ori mai frumos decat mine! Cad iar pe ganduri.. In minte-mi incolteste o idee. Da, nu imi e greu sa renunt la scaun, doar o sa fiu un om liber, o sa merg toata ziua, o sa colind strazi si parcuri si paduri, o sa ma plimb cu oamenii, o sa alerg cu copiii. Nici nu o sa mai am timp sa stau pe scaun! Ma ridic de pe el si-i poruncesc din suflet baghetei sa imi dea o usa! Cat ai clipi, apare usa incrustata in burta sferei; ma napustesc asupra ei, trag cu disperare de clanta, inca o clipa si o sa fiu cea mai fericita! Dar.. Usa nu se deschide. Se incapataneaza sa taca. Raman uimita, nu stiu unde am gresit. Apoi imi dau seama ca pur si simplu am nevoie de o cheie. Am citit de multe ori ca oamenii isi incuie usile cu chei. Pacat! Era ultima mea incercare. Sau.. Dar nu! Nu as indrazni... Sa fac eu asta? Altceva nu mai am ce. La ce bun sa raman aici sus, cu scrinul meu, daca nu pot sa ma bucur de ce am creat? Sa am si usa, sa bat in ea de pe dinauntru si sa nu imi poata deschide nimeni. Da, o sa sacrific scrinul. Prind bagheta intre doua degete, imi adun gandurile si formulez: "As vrea o cheie, sa pot sa fiu libera ca oamenii si pasarile de afara!" Totul tace. S-a oprit. Pasarile nu mai canta. Deodata, aud un zgomot asurzitor, insotit de un cutremur.. Camera mea se despica in doua, ca o coaja goala de portocala. O lumina orbitoare da navala, imi pun mainile la ochii care ma sfredelesc pana in fundul capului, ca doua piroane incinse. Ma doare tot trupul, simt o caldura uriasa cum ma cuprinde, sunt flacari! Ma dor urechile cumplit, simt cum se conecteaza intre ele printr-un fir de durere insuportabila ce imi traverseaza craniul; aproape ca dansez in mijlocul focului, imi arde carnea atat de tare! Nu mai stiu unde sa imi tin picioarele, pe jos e foarte fierbinte, ma zbat arzand de vie, dau sa fug, incepe sa se surpe podeaua de sub mine, totul se clatina si nu mai stiu cum de imi tin echilibrul.. Cad, ma izbesc de cioturi dure. Flacarile musca din mine si mi-e sete, mi-e o sete groaznica...

Ma trezesc buimaca, in patul meu din camin. Toate's la locul lor. Dau, totusi, draperia la o parte si vad soseaua Panduri. Doamne, ce cosmar am avut!

Ei au scapat...

Zabi, Ion si Andrei, oamenii pe care se bazeaza tara
Moi si Zabs
Multimea de robe si chipiuri
The happy couple :D
Instantaneu




Cum stie Sala Palatului sa geama:
De 'complectzenta'
Finally freeee!

Pour toi, Dănuţ

Din colturile cele mai intunecate ale memoriei HD:

"Dansand" :))



Si daca nu ti-am spus pana acu'... Sa traiti, tova'su injinier! :D


Wanna-be:

So Long ..

Inca un pic.. Doar atat mai e pana se termina anul, si voi fi nevoita sa ma decazez; cu alte cuvinte, sa parasesc incaperea in care mi-am petrecut un an scolar, camera mica si aglomerata in care am adunat 'urme' din octombrie incoace, am incercat sa o fac a mea, sa o simt ca pe 'acasa', sa miroasa a mine si a amintirile mele... M-am zbatut sa aduc cu mine aici tot trecutul meu, sa pot sa visez in noul meu patut, si-acum a trecut timpul si simt ca am prins radacini aici.
Uh well.. N-am cum sa ma opun, a venit momentul sa ma desprind. Am facut cateva poze, sa mai arunc o privire la ele cand ma cuprinde nostalgia.


Patutul meu cel dezordonat, in care am tesut atatea vise frumoase!
'Biroul' nostru (unde invatam, stam pe net si mancam. 3 persoane):
Dulapurile pline pana la refuz:
Tabloul lui Zabi:
Coltul cu genti:
Corina:

Sa ne descretim un pic fruntile

Inger cazut ..

O, da! Ii scriu acum ingerului cazut, il rog sa se ridice - un alt eu, imaterial, pe care il cunosteam prea bine, dar care acum se arata foarte rar si atunci nu prea convingator.
Nu stiu ce se intampla cu mine, tot vorbeau fetele pe forum (DC) de lapsusuri si memoria de scurta durata defectuoasa. Am tot evitat subiectul, m-am strecurat, dar.. A venit momentul cand trebuie sa admit ca sunt de departe mai putin inzestrata la capitolul 'neuronul nostru cel de toate zilele' fata de cum eram odinioara. M-au abandonat de tot Memoria, Logica si Imaginatia, cele trei muze ale intelectului meu putin peste mediocru, de care am fost multumita intotdeauna, ca asa sunt eu - ma caracterizeaza multumirea de sine neintemeiata. Revenind - ma simt impotenta, stirbita, debila. Nu mai pot sa ma mai exprim, nu mai pot sa imi mai imaginez lucrurile pe care le aud. Candva, in timpul unei banale discutii, vedeam cu ochii mintii un scenariu, basca mai improvizam niste floricele si imi intrerupeam interlocutorul cu vreo idee nastrusnica, menita sa amuze. Acum, ha. Imi pare ca toata lumea din jurul meu s-a desteptat deodata, fiinte care pana acum nu imi starneau decat compasiunea mi-au 'luat-o inainte', m-au depasit mult in ceea ce priveste constienta, logica, orientarea, tinerea de minte. Sunt oarecum revoltata, dar e o furie neputiincioasa. Simt ca nu tine de mine. Am incercat sa mai citesc, m-am gandit ca pauza asta lunga de la citit, abstinenta de la a mai savura un dram de cultura, pe ici pe colo m-au facut sa devin o creatura primitiva, lipsita de orice putere de reactie verbala originala. Dar nu e chiar asa. Nu se mai 'lipeste' nimic de mintea mea neteda, slefuita ca o dala de marmura :D Ah! Chiar ma uitam acum cateva ore pe blogul Ralucai Rebedea Zenga, pe care nu o admir in niciun caz, dar am inceput sa o invidiez pe alocuri, pentru spontaneitate, puterea de a improviza si mai ales cea de a inspira imagini concrete dintr-un simplu balans al unor cuvinte destul de nepretentioase. Isi propune ce imi doream si eu acum cativa anisori, sa scape din chingele cliseelor verbale, si ii iese, dom'le! In plus, isi mai si aduce aminte cum se chemau personajele ultimei carti citite si ce faceau ele! Iar eu.. Eu.. Ma uit la un film foarte captivant, cu 4 - 5 personaje, si pe la jumatatea filmului imi dau seama ca nu am retinut cum o cheama pe eroina. Trist, nu-i asa?
Mda, e aproape 6 dimineata si ma chinui sa pun 'pe hartie' tot ce am organizat acum 5' la tigara. Aveam niste idei corelate destul de logic, un fel de schema relevanta pentru mini-drama prin care trec. Dar nu pot sa ma mai adun, o fi si ora de vina, cine stie.. ?

Random thoughts.

Am avut un vis bizar, blogul meu atarna intr-un colt al ecranului, dar iesea cumva din el, cu marginea rulata. Si cineva, daca nu chiar eu, imi spunea(m) sa scriu tot ce imi vine in minte.. Am inceput sa scriu atunci verzi si uscate, ca ma duc sa imi iau shaorma si se casca in fata mea o groapa din care tasneste suc de portocale. Se isca o perdea de suc, apoi dispare si in fata ochilor se desfasoara alt cadru, un biciclist care e de fapt un cartof urias pe o bicicleta imi taie calea, iar eu ma aflu in fata garii din Maastricht. M-am trezit transpirata si mi-am dat seama ca trebuie sa imi astern mai des gandurile pe hartie, ca sa nu ma napadesca noaptea, in somn. Asa ca ii dau drumul aici si acum si scriu fix tot ce imi trece prin minte: in momentul asta imi doresc o Cola rece intr-o sticla de 3 litri, ah! Mi-aduc aminte ca am avut o data o sticla de 3 litri de plastic, din Germania, trimisa de tata cu suc, si am pastrat-o multa vreme, luam suc de la TEC in ea (eu aveam 6 ani la vremea aia si nu descoperisem Cola..). Acolo la dozator era o tanti care avea o fetita foarte grasa si se chema Ema; da, asta ma face sa ma gandesc la Raluca, o fosta colega de gimnaziu, care semana cu Ema si era si ea putin grasuta, si foarte complexata pe treaba asta, desi nu ii statea chiar asa rau. Chiar, de cand nu am mai vazut-o pe Raluca? Cred ca ultima oara eram in Olimp, un pub cu billiard din Ploiesti (care nu stiu daca mai exista :D), vorbeam despre un tip care o dezamagise. Asta ma face acum sa ma gandesc la penultima mea relatie din care am iesit putin sifonata. L-am vazut acum vreo saptamana, in parcare la Plaza, arata de milioane, mi-am muscat pumnii de ciuda. Eu aveam o tinuta cel putin clandestina, o punga de la Kenvelo in brate, fuck me!!! El stralucea frumos si cuminte, cum il stiam, in fata mea, oarecum surprins ca ne intalnim.. asa. Eu - fara sens, el - surprins in continuare. Eu - o iau la sanatoasa. El - probabil si mai surprins.

Ehm, ehm.. Pe cine incerc sa mint aici? Random thoughts.. Huh. Actually, nu e decat un thought, adica nu se duce random, se duce in acelasi loc. Pacat ca.. Nu in vise. Daca as visa ceva naspa despre el.. Ar fi altfel. Ziua ar fi mai buna, mai senina. M-as simti oarecum impacata. Insa visele imi sunt populate de cu totul alte comedii. Iar zilele ma chinuie si ma urmaresc cu ... (various) 'random' thoughts. Acum, cu toate gandurile mele, nu am o solutie. O sa revin pe subiect.

Un crâmpei de cultură - FITS 2009

Am revenit dupa doua zile minunate, care mi-au parut mai multe, pentru ca am vazut si am trait atatea! Mi s-a parut ca m-am desprins de Bucuresti pentru mult timp, l-am simtit asa strain si sec cand m-am intors!
Sunt inca patrunsa de atmosfera din Sibiu, ma gandesc mult acolo, as mai fi ramas. Am mai fost de cateva ori, dar niciodata nu a fost asa, acum l-am vazut cu alti ochi.. Mai colorat, mai viu, vibrand de muzica si exaltare! Proaspat, revigorant, incantator. Sunt coplesita si deja nostalgica...
Am pasit cu stangul, cum se spune, primul sentiment cand am ajuns acolo a fost dezolarea. Era mohorat, plouat, pustiu, un oras strain in care ma simteam singura. Am mers la o pizzerie in Piata Mica si am mancat niste paste, m-am uitat la un meci fara sa stiu cine juca, am baut o bere desi eram patrunsa de frig si umezeala pana la oase.
Apoi am inceput sa ma simt mai bine, nu stiu daca era 'de vina' berea sau resemnarea. M-am hotarat sa ma duc in Piata Mare, desi era pustiu, si sa astept sa se intample ceva. Cand incepusem sa ma plictisesc de-a binelea, lumea incepe sa se agite si muzica se aude din ce in ce mai tare.. Ma uit si nu pot sa cred - niste struti colorati, pe care stateau calare niste oameni colorati.. :D Niice! Deja moralul meu incepe sa creasca! Bine, poate era mai frumos daca ar fi fost vii pasarile, dar nu asta era important, ci spectacolul.. 'Les Oiseaux de Lux', de la care nu am stiut la ce sa ma astept, inca de cand l-am vazut in program.

Speaking of which, mi-am adus aminte instantaneu ca la 18:30 trebuia sa fiu la Radu Stanca cu voucheru-n dinti.. Ma grabesc, ca nu stiu exact cum se ajunge acolo. In minte am indicatiile lui Danut, pe care il injur involuntar cand ma trezesc in fata hotelului Continental Forum si nu stiu incotro s-o apuc.. Apoi imi aduc aminte ca trebuie sa o iau la stanga, pe o strada 'care parca o ia inapoi' - si ajung unde trebuie intr-un final. Acolo nu e prea mare agitatie, incep sa ma intreb daca chiar o sa aiba loc un spectacol. Treptat, locul se umple, ma duc in sala, show-ul incepe. Nici la asta nu am stiut la ce sa ma astept - se cheama 'Mother Earth! Father Sky!', e direct din Rusia si mi-am imaginat ca o sa fie o treaba d'asta ecologista, sau o personificare a elementelor naturii, teatru absurd and stuff. Nu am vrut sa ma documentez dinainte, doream sa ma las surprinsa. Si chiar am fost, caci spectacolul era de fapt un concert al unei 'formatii' - Huun Huur Tu, din Tuva, Asia Centrala.. Patru feţe mongoloide, patru kimonouri de satin viu colorat, multe instrumente nemaivazute mie pe care le tot schimbau de la cantec la cantec.

Muzica lor.. Ceva cu totul aparte, o alta cultura, un alt life-style, un alt spirit.. Ceva despre natura, ceva despre iubire, cai in galop, taiga... O lume fermecata. Eram hipnotizata, in fata acestui spectacol de culori si a muzicii din corn si coarde din fire de par de cal. Am iesit pe trei carari din sala si m-am dus sa beau un Caribbean coffee, sa ma mai dezmeticesc. Repede, repede! Caci urma capodopera, theee piesa, pentru care am strabatut atata drum, maretul 'Faust' al lui Purcarete.. Am luat-o la goana catre Hala Libra.
Acolo am avut un mic soc, 'primirea' nu a fost tocmai cum mi-o imaginasem. Ma aflam intr-o parcare intunecata, in spatele unei cladiri si in fata unei porti de metal verzi si murdare, ce inchidea o hala imensa, de asemenea murdara, cu geamuri sparte, un loc abandonat... Ma mai facea sa sper faptul ca erau multi oameni, la fel de nerabdatori sa vada ce se afla in spatele portii care nu promitea prea multe. Am intrat si am descoperit o hala in ruine, fosta proprietate a fabricii 'Balanta', cu un amfiteatru rudimentar, cu scaune rabatabile din lemn :D Cortina era un imens cearsaf alb, incropit din mai multe cearsafuri cusute intre ele.. Am fost putin puzzled, ma asteptam la mai mult lux, macar in onoarea piesei. Spectatorii nu erau putini, oamenii 'dinautru', cu locuri rezervate, au ajuns sa ia loc in fund, pe trepte.
Ta-naaam! Incepe piesa! Ba nu, nu a fost asa, piesa debuteaza bizar, un nene imbracat in alb, cu palarie, coboara printre spectatori, spune cateva randuri, trage de 'cortina' si scena este descoperita - un decor ciudat, infricosator, decolorat, pustiu, deprimant, un spital de nebuni.


Apoi, totul se succede cu o viteza uluitoare, piesa incepe sa ma patrunda, ma simt invaluita din toate partile de ideea ei, imi trec repede repede tot felul de scene prin fata ochilor, nu mai stiu unde sa ma mai uit, sunt fascinata si bulversata totodata.

Cand incep sa obosesc de atata informatie, scena se desprinde in doua, o parte se retrage si pe acolo suntem invitati de niste oameni-porci, noi spectatorii, sa mergem in cealalta jumatate ascunsa noua pana acum.. Acolo - o cu totul alta lume, care urmareste sa dea impresia de iad (noaptea Valpurgiei) si reuseste excelent. Ma simt ca intr-un blestem, se aud voci pe diferite tonalitati... Nu stiu unde sa ma uit mai inainte - vad patru fete cu parul ud, imbracate sumar, cu priviri tulburi, ce fac miscari bruste din cap si sar stropi.. Fetele sunt inconjurate de oameni-porci, alti 'pacienti' imbracati in alb invartesc un cadru metalic, se urca pe el si scot diverse sunete.. Cativa dintre ei sunt prinsi cu niste coarde si se ridica deasupra publicului, se inalta si se lasa succesiv, dand impresia ca bantuie..

O fata cu nurii la vedere, manjita de 'sange', merge ca hipnotizata printre spectatori, purtand o tava cu o teasta de porc deasupra capului. Printre toate aparitiile astea tulburatoare, Mephysto isi face in continuare rolul ei de exceptie, alterand si ultimele ramasite de normalitate.




Apoi revenim in sala, surprizele continua, apar noi personaje, imbracate in negru - Lipsa, Vina, Nevoia si Grija. Moartea se apropie, toata lumea o simte. A ajuns, superba si grotesca, uimitoare, un barbat in corset, cu crinolina acoperita de voal si trandafiri..

Finalul - pe masura; ies de acolo si mai ametita ca pana acum. Am toate simturile imbatate de piesa asta, imaginile ei imprimate in mine... Ma duc spre gara, nu mai sunt in stare sa mai caut un loc sa have some fun.
Aici.. blank blank blank, nu vreau sa devin atat de laica dintr-o data. Ma decid sa plec acasa, suferisem mult in timpul zilei din cauza frigului si a ploii. Adorm in tren, cand ma trezesc eram deja in Prahova, vad soare cat cuprindea, stiam ca sunt departe, dar simteam ca va fi frumos si la Sibiu; incepe sa imi para rau ca am plecat, asa ca la Campina ma dau jos din tren :D Iau trenul inapoi, nu mai aveam prea curand tren direct, asa ca ma multumesc sa ajung la Brasov. Acolo gasesc un microbuz care pleaca rapid, trec prin mai multe localitati incantatoare, verzi, colorate, mergem pe curbe, prin soare, printre paduri si iarba verde. Imi pare din ce in ce mai bine. Ajung in Sibiu, finally, il recunosc! Imi pare o vesnicie de cand nu l-am mai vazut, sunt incantata de ideea mea de a reveni. Bun! Acum... Sa vedem ce mai e prin program. Prin program sunt multe, dar nu stiu eu cum se ajunge in diversele 'spatii alternative', net nu mai am ca nu mai e nici baterie la telefon. Ma duc sa mananc ceva, ma hotarasc sa ma plimb prin Sibiul vechi, ma duc sa cercetez zidul cetatii, sa vad cateva turnuri, ma intorc in centru, caut o sala de net, pierd vremea pe acolo si tot nu ma lamuresc. Pe Nicolae Balcescu incepe parada costumelor, un alai viu colorat, un spectacol al raselor si al traditiilor insotit de cantece, tobe, fluiere. Ma duc iar spre Radu Stanca, unde ma asteapta comedia 'Sfarsit de Partida', dupa Samuel Beckett; inteleg in sfarsit de ce este o tragi-comedie, in esenta; ma emotionez.. Cad pe ganduri, plec dar pe drum tot analizez interpretarea operei lui Beckett.


Ma mai plimb prin centru, ajung din nou in Piata Mare, unde aflu ca 'Metamorfozele' lui Purcarete a fost iar anulat, desi au montat un bazin imens, gradene pentru public si s-au cumparat pelerine de ploaie, in caz ca ploua...
Au inceput sa cante Kinshasa, patru negri care mi s-au parut chiar si mie simpatici (cu toate rezervele pe care le am fata de toti reprezentantii speciei :D) Fix cand incep sa ma plictisesc, spectacolul se incheie si este anuntat un nou show, 'Coconii', al trupei Treteaux du Coeur Volant. Mai mult circ decat teatru, cum fura si pasaroaiele deunazi, dar e buna si putina adrenalina - mi se face inima cat un purice cand vad ca barbatul ce mersese pe sfoara destul de ezitant vrea sa incerce totusi si cu bicicleta! Sau.. fata de la trapez se leagana tinandu-se doar cu o mana de bara si corpul ii pluteste in aer, la vreo 10 metri de sol.. A fost chiar incitant, un show al curajului si gratiei.




Daaar, eu sunt epuizata, ma duc din nou spre gara, cu inima grea, ca o sa plec iar, de data asta cine stie pentru cat?